Mihai se ridic? ?i se apropie de fereastr?. Ningea. Fulgi mari, t?cu?i, coborau din cer ca ni?te gânduri care nu mai cer r?spuns. Deschise u?a atelierului. În fa?a casei, o p?tur? alb? de z?pad? neumblat? acoperea curtea, sc?rile, teiul b?trân. Totul era nou. Curat. T?cut. P??i afar?. Se întinse în z?pad?, cu bra?ele desf?cute. Mi?c? u?or, în sus ?i în jos, ca un copil care nu cere nimic, dar prime?te totul. F?cea aripi de înger. Z?pada îl cuprindea. Cerul îl privea. Atelierul r?m?sese cu lampa aprins?, martor t?cut al unei bucurii care nu avea cuvinte.

Venise iarna. Nu ca sfâr?it. Ci ca început alb, ca o pagin? pe care via?a se poate scrie din nou, f?r? team?, f?r? vin?, f?r? trecut.

Z?pada luase ostatic ora?ul. La o intersec?ie, Mihai p??i în mijlocul drumului, se a?ez? pe caldarâm, în z?pada umed? ?i pufoas?, ?i începu s? fac? aripi de îngeri. Cu bra?ele întinse, le mi?ca lent, ca deun?zi. Urmele r?mâneau clare, ca ni?te aripi. Într-un ora? îngropat sub z?pad?, un b?rbat care nu mai ?tia cum s? scrie încerca s?-?i aminteasc? cum se r?mâne, iar z?pada nu mai era doar iarn? - ci uitare.